Nu vreau absolut nimic, am o stare acerba de plitiseala in care singurul lucru care ma mai tine treaza este zgomotul butoanelor tastaturii. Insusi faptul ca scriu fara a ma uita pe monitor ma deranjaza. Apas ca dementa niste butoane ce fac un zgomot nesuferit si din cand in cand ma mai uit , la fel ca un proaspat initiat in tainele scrisului pe coala alba fara dungi de caiet dictando sub ea, sa vad daca scriu drept, ordonat si fara greseli.
Desi traim in haite numite mai elevat familii avem deosebita placere de a observa inca de mici ca increderea nu e cel mai potrivit sentiment pe care ar trebi sa-l nutrim fata de persoanele din jurul nostru. Pe langa faptul ca suntem condamnati la o viata scurta si plina de nereusite pentru majoritatea dintre noi, Dumnezeu ne mai rapeste din cand in cand pe cineva drag, ca vezi Doamne(ce ironie stupida), „asa a vrut Dumnezeu”. Daca, totusi suntem feriti oarecum si traim un pic mai in puf , putem observa ca pana si fiintele ce credeai ca te-au adus pe lume din iubire, se insala, se jignesc iar singurul motiv pentru care mai sunt amandoi in nefericirea lor , esti tu. Si, astfel se duce dracului si acolo toata increderea. Deci daca nu deprindem acest sentiment , care nici macar nu stiu in ce se incadreaza , din familie sau religie, atunci de unde putem sa-l invatam? Sau mai bine zis de unde invatam sa stim in cine putem sa avem incredere si in cine nu? Pai e simplu ca „buna ziua”…nu putem avea incredere in nimeni pentru ca si acest fapt ca multe alte fapte umane tin de subiectivism. Eu nu sunt de fel psiholog si nici macar nu incerc, dar nu cred ca nu exista om care sa nu fi dezamagit intr-un punct si la un moment anume pe cineva mai mult sau mai putin legat de el. Daca psiholog nu sunt atunci de ce ma trezesc eu vorbind asa suparata? Poate pentru ca fac parte din miliardele de oameni dezamagiti de restul. N-am sa intru in detalii siropoase despre cine , cum , unde, de ce si pe ce motiv. Doar ca povestea este clasica, iar povestirea ei nu ar surprinde cu absolut nimic si nici macar acum in toate aceste cuvinte nu am adus nimic nou.
Nu putem avea incredere nici macar in natura. Ne trezim in toiul noptii cu suvoaie de apa in casa , sau zguduiti de vreun seism major. In urma acestor calamitati pierdem fiinte dragi si blestemam forta naturii si chiar pe Dumnezeu, despre care am vorbit inca de la inceput ca nu este tocmai cel ce ne confera un statut de calm si liniste.
Intr-un singur lucru am putea avea totusi incredere. Este singurul moment ce va veni pentru fiecare mai mult sau mai putin violent: moartea. Ea nu dezamageste niciodata. Poate aparea cand te astepti mai putin sau te poti ruga de ea sa vina cand simti ca ai ajuns la final. Insa de fiecare data , pentru fiecare in parte, mai devreme sau mai tarziu , va ajunge. Este singurul fapt in care ar trebui sa avem incredere. Ca vrem sau ca nu vrem stim sigur ca nu ne va dezamagi pentru nimic in lume.