Trecand increzatori prin viata...

Desi traim in haite numite elevat familii, avem deosebita placere de a observa inca de mici ca increderea nu este cel mai potrivit sentiment pe care ar trebi sa-l nutrim fata de persoanele din jurul nostru. Pe langa faptul ca suntem condamnati la o viata scurta si plina de nereusite pentru majoritatea dintre noi, Dumnezeu ne mai rapeste din cand in cand pe cineva drag, ca vezi Doamne(ce ironie stupida), „asa a vrut Dumnezeu!”. Putem observa ca pana si fiintele ce credeai ca te-au adus pe lume din iubire, se insala, se jignesc, iar singurul motiv pentru care mai sunt amandoi in nefericirea lor , esti tu. Tu acela ce pana mai ieri credeai ca notiunea de familie inseamna intelegere, comunicare, colaborare, respect si iubire. Tu care acum, cand ei, parintii tai angajati unul la stat, altul la patron, acei oameni pe care tu ii respecti iti servesc in fata ochilor un tablou al scarbei, neajunsului si inselaciunii, te vezi neputincios in fata vietii si nu stii daca asa trebuie sa fie sau se poate ori mai bine, ori mai rau.
Deci, daca nu deprindem acest sentiment , care nici macar nu stiu in ce se incadreaza , din familie sau religie, atunci de unde putem sa-l invatam? Sau mai bine zis de unde invatam sa stim in cine putem sa avem incredere si in cine nu? Pai e simplu ca „buna ziua”…nu putem avea incredere in nimeni pentru ca si acest fapt ca multe alte fapte umane tin de subiectivism. Eu nu sunt de fel psiholog si nici macar nu incerc, dar nu cred ca nu exista om care sa nu fi dezamagit intr-un punct si la un moment anume pe cineva mai mult sau mai putin legat de el. Daca psiholog nu sunt atunci de ce ma trezesc eu vorbind asa suparata? Poate pentru ca fac parte din miliardele de oameni dezamagiti de restul. N-am sa intru in detalii siropoase despre cine , cum , unde, de ce si pe ce motiv. Doar ca povestea este clasica, iar povestirea ei nu ar surprinde cu absolut nimic si nici macar acum in toate aceste cuvinte nu am adus nimic nou.
Nu putem avea incredere nici macar in natura. Ne trezim in toiul noptii cu suvoaie de apa in casa , sau zguduiti de vreun cutremur . In urma acestor calamitati pierdem fiinte dragi si blestemam forta naturii si chiar pe Dumnezeu, despre care am vorbit inca de la inceput ca nu este tocmai cel ce ne confera un statut de calm si liniste si siguranta.
Intr-un singur lucru, cred eu am putea avea totusi incredere. Este singurul moment ce va veni pentru fiecare mai mult sau mai putin violent: moartea. Ea nu dezamageste niciodata. Poate aparea cand te astepti mai putin sau te poti ruga de ea sa vina cand simti ca ai ajuns la capatul puterilor. Insa de fiecare data , pentru fiecare in parte, mai devreme sau mai tarziu , va ajunge. Este singurul fapt in care ar trebui sa avem incredere.
Ca vrem sau ca nu vrem stim sigur ca nu ne va dezamagi pentru nimic in lume. Ca ne sperie, ca gandul sosirii ei ne terifiaza, ca ni se face parul maciuca, ca tremuram din toate incheieturile si ligamentele cand stim ca e aproape...toate acestea nu au nici o valoare. Murim singuri. Devenim astfel hrana delicoasa pentru milioanele de insecte, viermi si bacterii gretoase. Cu timplu florile si lumanarile se raresc , la fel ca si amintirile celor in viata. Nu suntem nimic altceva decat un manunchi de frustrari, temeri, suferinte, dorinte, placeri invelite intr-o plastelina de cea mai proasta calitate. Suntem vulnerabili in fata lui Dumnezeu( de a carui existenta nu sunt inca certa), in fata naturii, in fata timpului, in fata semenilor si chiar in fata noastra. Incredere?...trageti si voi concluzia! Incredere, in cine?

Avem nevoie de oameni...

Avem nevoie de oameni, avem nevoie de timp, avem nevoie de rabdare.
Avem nevoie de rabdare si timp pentru a deveni oameni.
Avem nevoie de demnitate si curaj pentru a recunoaste ca nu suntem oameni.
Avem nevoie de demnitate si curaj pentru a creea noi oameni.
Avem nevoie de ragaz pentru a lasa pe altii sa demonstreze ca sunt oameni.
Avem nevoie de mandrie si orgoliu pentru a nu fi calcati in picioare de oameni.
Avem nevoie de inteligenta si imaginatie pentru a nu deveni mase de oameni.
Avem nevoie de minti curate si nealterate pentru a ne putea simti oameni.
Avem nevoie de libertate pentru a ne putea exprima idei despre oameni.
Avem nevoie de idei mereu noi pentru a putea fi oameni liberi.

PLACEREA DE A STA DEGEABA

stau...E BINE SA STAI! sa stai asa degeaba, fara sens, fara sa-ti pese, fara sa dai explicatii de ce mama dracu stai.
deci, stau. stau pentru ca asa vreau eu in momentul acesta si nu pentru ca m-a rugat cineva, oricine, sa stau.
stau pentru ca simt nevoia sa stau, fara ca nimeni altcineva sa ma intrebe de ce stau.
stau pentru ca nu am altceva mai bun de facut, insa nu ma plang. la fel cum e bine sa stai e bine si sa nu ai nimic de facut. unii ar spune ca daca stau prea mult ma voi plictisi. fals! nu ma plictisesc niciodata stand. atunci, altii vor spune ca am o problema serioasa, pentru ca refuz sa fac orice altceva in afara de a sta. posibil! insa cine sunt altii si de ce mi-ar pasa de parerea lor?
in concluzie... E BINE SA STAI!

Nu suport acele fiinte ce scriu in limb engleza in diferite ipostaze si mai ales atunci cand nu este necesar. Am vaga impresie ca acei oameni fac acest lucru doar pentru a demonstra celorlalti, ce calitati lingvistice deosebite poseda si cat de nasol e sa scrii si sa vorbesti pe limba ta , aia nesuferita si saracacioasa sub semnul careia ne-am neascut. Folosesc termeni, expresii intortochiate, atarna de partea fesiera a profesorilor prin scoli si facultati , doar ,doar or atrage atentia. Sunt fantome, umbre deformate ale acelora ce au cu adevarat ceva de zis. Evident , precum o prostituata imbracata sumar in mijlocul iernii si acesti astmatici intelectuali starnesc un conglomerat de sentimente celor ca mine ce nu stiu sa fie altfel decat asa cum sunt. Sunt vanatori de laude, de aplauze fortate. Sunt masinarii de atras atentia . Reusesc sa se infiltreze in medii sociale de elita tocmai pentru ca vand minciuni ambalate in hartii stralucitoare menite sa fure mintea si celui mai lucid om de pe planeta. Aceste muste ce poposesc de pe un cadavru profesoral pe altul , cu simplul scop de a iesi in evidenta, reusesc de cele mai multe ori , prin minuni ale stiintei inca neexplicate sa ajunga, fie si pentru un timp cat mai scurt in frunte, de unde sa linga polenul dulce si frumos mirositor al victoriei efemere..
Nimic din ceea ce facem noi, tinerii care inca mai scriem in limba romana pe caiete, pe fatadele blocurilor sau pe blogg-uri nu este suficient penru a ne castiga statutul binemeritat. Noi nu incercam sa vindem minciuni. Suntem asa cum suntem pentru ca asa vrem sa fim. Ne nastem vertical si uram cu sila si indarjire pe cei ce mor altfel decat asa cum se nasc. Noi suntem acei tineri ce nu folosim expresii americanizate doar pentru ca asa e cool si trendy. Noi ne ducem inca la coafor si nu la hair-stylist , noi ne facem hainele inca la croitoreasa si nu la un designer, ne machiem, nu mergem la make -up artist. Suntem aceia ce nu suportam uniforma de nici un fel. Nu ne imbracam la costum si nu purtam tocuri doar pentru ca ni se impun de o societate defecta si uniformizata.
Stam in randurile din spate , tocmai pentru a observa gloata bolanda din fata noastra. Observam cu amuzament cum geniile tranchilizate si letargice repeta cu voce tare tot ce aud si vad de la cei ce-i au drept exemple. Acestia sunt ostasii tarii. Bolnavi, cu mintile sterse si manipulate, pornesc la lupta pentru idealuri puerile si demne de mila. Iau totul precum li- se ofera, nefiltrand nici o informatie. Ei considera ca lupta merita tinuta atata timp cat exista un scop stabilit de altii mai puternici decat ei, sperand ca acela este drumul corect.
In ochii lor, noi , acesta categorie cu potential imminent, dar carora nu ne pasa pentru ca ar fi un efort mult prea degeaba intreprins, suntem niste prosti, deoarece am ales sa stam in umbra, artisti mediocrii ce nu vor reusi niciodata nici macar sa-I egaleze. Pentru ca ei sunt samanta , ei sunt mintea , ei sunt discipolii oamenilor batrani , in costume invechite si roase de molii de la care au deprins bunele moravuri. Si uite asa ciclul este in continua miscare. Viermii ajung sa isi faca loc in cele mai bune, rosii si gustoase mere, devorandu-le pana la inchieieturi lasand seva lipicoasa sa se scurga celor ce fac parte din ce-a de-a treia categorie: poporul subcultural, majoritar, devenind astfel viitori lideri inchistati si indoctrinati care vor lupta asa cum au invatat inca dupa bancile scolii sa isi agoniseasca averi imperiale. .

Nu vreau absolut nimic, am o stare acerba de plitiseala in care singurul lucru care ma mai tine treaza este zgomotul butoanelor tastaturii. Insusi faptul ca scriu fara a ma uita pe monitor ma deranjaza. Apas ca dementa niste butoane ce fac un zgomot nesuferit si din cand in cand ma mai uit , la fel ca un proaspat initiat in tainele scrisului pe coala alba fara dungi de caiet dictando sub ea, sa vad daca scriu drept, ordonat si fara greseli.
Desi traim in haite numite mai elevat familii avem deosebita placere de a observa inca de mici ca increderea nu e cel mai potrivit sentiment pe care ar trebi sa-l nutrim fata de persoanele din jurul nostru. Pe langa faptul ca suntem condamnati la o viata scurta si plina de nereusite pentru majoritatea dintre noi, Dumnezeu ne mai rapeste din cand in cand pe cineva drag, ca vezi Doamne(ce ironie stupida), „asa a vrut Dumnezeu”. Daca, totusi suntem feriti oarecum si traim un pic mai in puf , putem observa ca pana si fiintele ce credeai ca te-au adus pe lume din iubire, se insala, se jignesc iar singurul motiv pentru care mai sunt amandoi in nefericirea lor , esti tu. Si, astfel se duce dracului si acolo toata increderea. Deci daca nu deprindem acest sentiment , care nici macar nu stiu in ce se incadreaza , din familie sau religie, atunci de unde putem sa-l invatam? Sau mai bine zis de unde invatam sa stim in cine putem sa avem incredere si in cine nu? Pai e simplu ca „buna ziua”…nu putem avea incredere in nimeni pentru ca si acest fapt ca multe alte fapte umane tin de subiectivism. Eu nu sunt de fel psiholog si nici macar nu incerc, dar nu cred ca nu exista om care sa nu fi dezamagit intr-un punct si la un moment anume pe cineva mai mult sau mai putin legat de el. Daca psiholog nu sunt atunci de ce ma trezesc eu vorbind asa suparata? Poate pentru ca fac parte din miliardele de oameni dezamagiti de restul. N-am sa intru in detalii siropoase despre cine , cum , unde, de ce si pe ce motiv. Doar ca povestea este clasica, iar povestirea ei nu ar surprinde cu absolut nimic si nici macar acum in toate aceste cuvinte nu am adus nimic nou.
Nu putem avea incredere nici macar in natura. Ne trezim in toiul noptii cu suvoaie de apa in casa , sau zguduiti de vreun seism major. In urma acestor calamitati pierdem fiinte dragi si blestemam forta naturii si chiar pe Dumnezeu, despre care am vorbit inca de la inceput ca nu este tocmai cel ce ne confera un statut de calm si liniste.
Intr-un singur lucru am putea avea totusi incredere. Este singurul moment ce va veni pentru fiecare mai mult sau mai putin violent: moartea. Ea nu dezamageste niciodata. Poate aparea cand te astepti mai putin sau te poti ruga de ea sa vina cand simti ca ai ajuns la final. Insa de fiecare data , pentru fiecare in parte, mai devreme sau mai tarziu , va ajunge. Este singurul fapt in care ar trebui sa avem incredere. Ca vrem sau ca nu vrem stim sigur ca nu ne va dezamagi pentru nimic in lume.

Cuvinte cheie

Taci si infige-ti unghiile in carnea pictata in nuante de rosu putred !
Taci si-asculta cum paraie pielea cand e strapunsa de cruzime !
Taci si simte cum tasneste din tine lichidul minciunii stupide !

Urla si spune ca n-ai nici o vina , ca totul ti-a fost pus la cale !
Urla si cere putina lumina , o farama de intelegere perfida !
Urla si da celui mai groaznic cosmar o viata goala, eterna !

Si-apoi zambeste , oricum e o alegere dintre cele mai proaste !
Poti chiar sa si razi, fiinta grotesca tu chiar crezi ca decizi pentru tine ?
Taci, urla , zambeste si razi tu stii sa le creezi cel mai bine !

Minciuna

Descopera –mi placerea
De a te privi in ochi,
De-ati spune o minciuna,
De a-mi gasi puterea
Sa iti zambesc cu ura !

Adu –mi dorinta
Intr-o lume mai vie,
Stapana sa fiu
Pe acela ce stie
Sa rada demonic
De -o statuie de ceara,
Ce se topeste aiurea
In focul de vara !

Da-mi nestiinta
De-a aspune adevarul
Celui ce-ti cere
Sa fie mintit !

Iarta-mi neputinta
De a pastra secretul
Celei ce te-a iubit.

Am observat un fapt miraculos raportat la persoana mea umila. Am incetat , nu din propria-mi initiativa, ci din a altora ce au considerat ca e mai bine asa de ambele parti, sa nu mai am un loc de munca. Desi ma zbat oarecum , insa nu dus la extrem, deoarece inca mai am mici resurse de care sa ma pot agata , dar nu la nesfarsit, sa ma angajez in diverse locuri. Fara nici un rezultat, insa. Interviuri dezgustatoare cu oameni mult mai frustrati decat mine, care aparent o duc bine si au un venit, acel „va sunam noi”, care nu mai vine si multe si multe altele, prin toate am trecut de nenumarate ori in perioda deloc indepartata. Am incercat sa tintesc sus insa se pare ca nu am o experienta vasta in nici un domeniu, asa ca va trebui sa ma multumesc cu o meserie ce nu implica prea mult efort intelectual. Insa problemele apar si aici. Am vrut sa ma fac vanzatoare, in lipsa unei alte oportunitati imediate, si nu pentru ca acesta ar fi fost dorinta mea ceamai mare dar parea solutia cea mai la indemana vrei sa inveti sa faci ceva repede si doresti un venit imediat. Nu cred , totusi ca exista vreo copila care sa nu fi vandut ceva pe frunze ce tineau loc de bani si care , in joaca ei cu prietenele sa nu se fi visat vanzatoare la atingerea maturitatii. Dar au aparut problemele si aici. Se pare ca specializarea mea obtinuta in urma finalizarii studiilor, si anume cea de jurnalist este mult prea pretentioasa pentru un astfel de job. Asa ca am depus o groaza de cv-iuri la toate magazinele de haine si textile unde am vazut pe geam un anunt firav si scris de mana „angajam personal”. Degeaba! Nimeni si nimic nu ma poate angaja. Nu stiu ce nu am , ce imi lipseste intr-atat incat sa nu ma pot angaja in nici un loc. Cica ar fii criza. Pai , si ce , in Romania a fost vreodata altceva? Ca nu-mi aduc aminte sa fi zis cineva ca o ducem bine. Deci daca suntem obijnuiti cu greul, de ce ne plangem atata? Pai da , nu mai sunt bani! De ce, au fost vreodata?
Faptul ca nu mai lucrez de ceva vreme, insa mi-a sporit puterea, vointa, capacitatea de a-mi asterne gandurile intr-un mod constructiv. Am descoperit ca imi place , pot si vreau sa scriu. Nu intr-un ziar anume pentru ca din cate am explicat mai sus nu am experienta nici a pupincurismului noului venit , si nici a unui gazetar de calibru care, la fel a incercat sa scoata la lumina ce stia deja toata lumea. Scriu ca tampita intr-un document word, ca mai apoi sa postez pe blog, pentru ca, da mi-am facut si d’asta! Scriu precum un copil autist , numai pentru mine si pentru cei cinci prieteni din lista de mess ce sunt oarecum curiosi sa citeasca. Oameni care pana la un moment dat s-au indoit de capacitatile mele intelectuale doar pentru ca am alte repere in viata, oameni care acum reusesc sa ma citeasca in realitate.Am in sfarsit inspiratie si suficienta ura si repulsie adunate in mine incat sa pot crea ceva frumos. Pentru ca ura de cele mai multe ori poate naste capodopere. Evident asta nu si in cazul meu, ca doar n-oi fi eu atat de desteapta incat peste vreo o suta de ani sa apar prin cine stie ce manual alaturi de Eminescu, Shakespeare sau cine stie ce personalitate marcanta, dar macar incerc sa ies din mizeria plafonarii si stagnarii mentale pentru a deschide macar doi – patru ochi care pot privii ulterior realitatea la modul crunt si sadic la care ne priveste ea pe noi.

Iluzii, fantasme si pitici

Suntem construiti din dorinte, iluzii si minciuni. De mici suntem avertizati ca nu avem voie sa punem mana pe plita pentru ca riscam sa ne ardem, sa nu vorbim cu strainii deoarece ar putea sa ne fac rau, sa nu traversam strada in fuga pentru ca riscam sa ne impiedicam si sa fim loviti de masina sau mai stiu eu ce alte bazaconii. In scoala mai apoi , in primele noastre incursiuni prin slove , buchii si alte semne suntem aproape obligati sa citim, sa scriem sa invatam. Nu zice nimeni ca este rau , dar nu eminamente necesar. Am vazut eu oameni care traiesc si fara carte si de multe ori proverbul »ai carte ai parte«, este detronat de acesti indivizi fara carte dar cu parte. Parintii ne sfatuiesc mereu sa invatam, pentru a le depasii conditia, pentru a fi cei mai buni, de cele mai multe ori punand in carca noastra toate nereusitele lor. Iar daca ei nu au putut poate vom reusi noi, urmasii sa obtinem absolutul.
Inca de mici suntem deprinsi cu moartea. Primii ani de viata sunt o poveste. Dar ne-am gandit vreo data ca poate fi una urata ? Cate povesti, basme, scrieri aparent minunate, feerice nu se sfarsesc prin moarte. Ciar daca binele invinge (asa suntem programati sa credem), iar raul este starpit, nu prea exista scriere pentru copii fara o crima. Oare ar trebui de acum inaite, cartile pentru copii sa fie prevazute cu patratele rosii de avertizare ? Lupul cel rau moare in chinuri groaznice plin de bolovani in burta, pedeapsa aplicata cu o sadica cruzime deoarece a indraznit sa manance pe cine nu trebuia; fetita cu chibrituri moare degerata, cu gandul la cum ar fi sa aiba parte de un culcus calduros. Si cum nu ar fi fost suficienta ca isi gaseste sfarsitul in chinuri cumplite, durerea ii este intensificata si de simpul fapt ca actiunea se desfasoara in noaptea de Ajun cand milioanele de familii din de pe suprafata pamntului traiesc una dintre cele mai frumoase nopti din an in belsug si caldura sufleteasca. In « Capra cu trei iezi », tot lupul saracu’, mai tineti minte cum e pus el pe scaunelul dedesuptul caruia se afla o groapa cu jaratec si din ce in ce manca mai mult risca sa cada in ea, pana cand inevitabilul s-a produs si a ars de viu. In ciuda eforturilor de a-l pazi pentru a ajunge mare, voinic si de nadejde, mama lui Bembi este ucisa cu brutalitate de un vanator care cel mai probabil ii va face nevesti-si o haina din blana cu care caprioara isi proteja candva puiul. Aladin este un baiat chipes , atragator dar are un pacat grav: este sarac. Spre deosebire de ce invatam in scoala, Aladin este contrariul bunelor moravuri. este un hot priceput si dibace, care desi fura pentru a supravietui, reuseste sa se imbogateasca tot prin siretlicuri si prin atractie fizica si nicidecum prin munca si truda asa cum ni se sugereaza inca de la nastere ca ar trebui sa procedam pentru a deveni cineva. Ce vina au surorile cenuseresei ca nu sunt si ele inzestrate de la natura cu frumusete si bunatate precum sora lor ? Insa tot de mici invatam ca uratenia trebuie ocolita, invatam ca nu putem fi si urati si buni in acelasi timp, pentru ca asa ne invata povestile nemuritoare. Morala multor povesti, desi e ea mascata intr-un fel sau altul este aceea ca pentru a reusi in viata trebuie sa ai trei calitati esentiale : sa fi bun, frumos si destept. In viata reala insa castiga exact opusul acestor trei caracteristici, iar povestile nu sunt nimic altceva decat baliverne stupide care te arunca inca din frageda pruncie in valtoarea vietii imbuibandu-ti mintea frageda cu tot felul de tampenii feerice cum ca viata e plian de feti frumosi si de zane bune , sip e de-asupra in lumeain care traim va fi totul mereu roz.

Copiii , povestile sunt scrise de oameni mari! Oameni care invidiaza , care urasc , iubesc, fac sex, consuma alcol, droguri si spun minciuni, oameni care va aburesc, va povestesc despre o lume ideala, aparte de cea reala, o lume in care binele castiga iar raul este mereu distrus prin anihilare mortala. Nu incercam niciodata sa-I ajutam pe cei rai, este necesar sa-I omoram. Asa gandesc adultii, neavand nici o alta cale de asi exprima frustrarile, o fac intr-un mod magic si feeric pentru voi viitorii adulti crescuti in iluzii si minciuni sa nu reusiti sa rupeti acest lant milenar de supunere. Finalul il stim cu totii. Este acelasi pentru toate povestile din lume : »si au trait fericiti pana la adanci batraneti ». permite-ti-mi va rog sa inchei aceasta fraza prin a mai adauga inca ceva »si au trait fericiti pana la adanci batraneti, sau pana cand moartea i-a despartit, sau altii ! »

Nu


Strain de tot ce poti fi chiar tu.
Mereu inglobat intr-o lume
Ce pare, tot timpul la fel.
Nu poti raspunde cu un “nu!”,
La intrebarea:
“Tu nu poti fi altfel?”
Tresari cand auzi o soapta de orga
Prin usa-ntre-deschisa
A unui loc prea sfant.
Suspini, tanjesti dupa o placere uitata
Si intrebi pe orcine
Caruia -i pare ca-i pasa:
Cum e sa fi liber in propria-ti viata,
Cand mii de voci si umbre, greoi de tine se agata?
Cum poti fi tu acela ce n-are nici o vina?
Nu e a ta icoana la care toti se-nchina?
Nu e al tau nici filmul, acela vechi si mut,
Ale carui vorbe ai vrea sa i le asculti?
Si nu esti tu samanta ce da sa incolteasca,
Dar ti-este mult prea frica, iar inima-ti ingheata?
N-ai vrea sa ai curajul sa zbieri in gura mare?:
“Ce-a fost a fost…si nici macar nu-mi pasa
Ce-o fi in continuare!”

cine esti?

Cateodata tindem sa ramanem prinsi in obsesia trecutului cu gandul zburand la o amintire la alta , cautand raspunsul nefiresc de simplu la intrebarea "cine sunt?".

Ion Minulescu

"N-am fost asa precum se spune...Si nu sunt nici asa cum sunt...Nu sunt nici foc, nici ploaie si nici vant!Nu sunt nimic din ce a-s putea fi pe pamant. Nu sunt decat un strop de vorbe bune, ce astept un cititor cinstit sa ma razbune si sa ma arate lumii cine sunt."

Urasc zilele de duminica!

Urasc zilele de duminica! Si spun aceasta propozitie intr-o zi de luni. Pentru mine o zi ca oricare alta. Nu am un job, deci in nici un caz un venit din care sa traiesc prea pretentios , ca sa nu mai punem problema unei eventuale distractii in care as putea sa arunc banii din buzunar. Este vara, deci automat sunt in pauza de studiu, iar lecturile mele suplimentare sunt doar pure coincidente intre ce sunt si ce as dori sa fiu de fapt. Nu ma obliga nimeni sa citesc si nu o fac in nici un caz pentru scoala, ci pur si simplu pentru a nu muri ingropata in ignoranta, desi am toate sansele sa ajung intr-un stadiu de degradare psihic avansat. Nu am o casa a mea , impicit nu am o ocupatie gospodareasca, iar micile maini de ajutor pe care le ofer celor ce au un act de proprietate si ma gazduiesc sunt doar cateva minute deloc pretioase desprinse din floarea vietii mele. Nu am o masina proprietate personala cu care sa ma mandresc si pe care sa o protejez de furia prafului si a interperiilor vremii deci am scapat de o alta grija in plus. Nu am copii carora sa le dedic timpul meu de adult, carora sa le incalzesc laptele sau sa le schimb scutecele, deci nu am responsabilitati. Nu am nici macar un caine si desi imi doresc sa am stiu ca il voi avea cel mai probabil niciodata, sau poate ca voi deveni stapana unui patruped credincios la batranete , cand imi voi pierde simtul gandirii si voi aduna o droaie de caini si de pisici intr-o garsoniera spre disperarea vecinilor. Poate le voi pune numele cunoscutilor din tinerete si voi trai in lumea mea pana cand un tanar atlet ce locuieste la etajul de sub mine , de teama ca isi va rata cariera din cauza parului lasat de prietenii mei , va alerta autoritatile cu privire la cazul unei batrane nebune. Si astfel intr-o zi banala , poate chiar de duminica sau luni ma voi trezi cu cei de la protectia animalelor in usa, monstrii perfizi ce-mi vor distruge si singurul strop de fericire ce mai mi-a ramas sau pe care l-am avut vreodata.

Urasc zilele de duminica! Pentru ca nu au nimic deosebit. Dintre toate cele 7 zile ale sapatamanii duminica este ziua in care simtim cu totii ca dumnezeu s-a odihnit. Nu are rost sa mai spun ca noi nu-i mai urmam modelul, ca ziua de odihna pentru cei mai multi a disparut. Dar mai sunt cativa, acei ca mine ce nu au o ocupatie constanta . Duminica este apasatoare. Indiferent de anotimp, iar daca nu ati fost niciodata martorii unei astfel de idei acum e momentul, cea de-a saptea zi este mult prea calma. Chiar daca suntem in mijlocul unei petreceri , sau pur si simplu stam la iarba verde suntem apasati de o forta egala cu scarba si disperarea, plictiseala si melancolia. Ca sa nu mai vorbesc despre cei ce aleg fie ca nu au avut alta solutie, fie ca nu li se pare nimic grav , aceasta zi ca zi de uniune spirituala in fata legii si a lui Dumnezeu. Sa te casatoresti duminica , cred eu este cel mai urat lucru din lume. Nu neaparat ca majoritatea invitatilor vor gasi scuze jenante pentru a ocoli o noapte de zbenguiala obositoare, pentru ca mai apoi sa stea semiadormiti pe tastatura calculatorului la birou, insa sa alegi sa te casatoresti la sfarsitul saptamanii este ca si cum ai marca un inceput prin munca. Stim cu totii ca dupa duminica urmeaza luni. Si ce facem noi luni? Exact, mergem la munca! Deci spune-ti NU nuntilor duminica.

Tot in aceasta zi , indiferent ce ai face totul este anost si plictisitor. La televizor niciodata nu ai ce sa vezi. Sunt cateva emisiuni urmarite de cateva zeci de gospodine ce nu au alta varianta, doamne ce traiesc bucurii alaturi de cei pe care-i descopera in interiorul cutiutei magice, stiind ca fericirea lor putea sa fie asemanatoare cu cea a personajelor preferate. Telecomanda devine o prelungire a membrului superior drept , iar degetele sunt aproape lipite de butoate. Toata aceasta metamorfoza se datoreaza simplului fapt ca nu iti sta in caracter sa te dai batut si in speranta ca poate poate cineva , vreun post tv va indrazni sa introduca macar un film frumos intr-o astfel de zi ca tu , om de rand cu dorinte si placeri banale sa te poti bucura de o astfel de dupa-amiaza , in asteptarea acelei dimineti in care cu ochii bulbucati vei apuca spre statia de tramvai pentru a pleca la munca.

Analizati va rog singuri ziua de joi la amiaza. Ah ce euforie, ce freamat, ce excitatie sanguina cand nimic altceva nu te duce cu gandul decat la „maine pe vremea asta”! Cate planuri, cate idei iti trec prin minte inca de joi seara cand intins pe canapea stii ca urmeaza ziua de vineri.

Si iata-ne in cea de-a cincea zi a saptamanii. Epuizarea se face simtita , dar exista un singur gand ce te face sa te ridici din pat…e vineeeeri!. Peste cateva ore sunt liber! Munca la serviciu pare mai dulce , mult mai usor de suportat, iar inceputul unei noi saptamani este mult prea departe si nu-ti poti pierde timpul gandindu-te la un asemenea fapt divers. Excursii, vizite, distractii, plimbari, odihna, poate chiar si treburi gospodaresti.. pe toate le poti face cu placere de vineri pana sambata seara cand simti ca timpul este nelimitat.

Si brusc te loveste in cap duminica, ziua aceea pe care eu o urasc! E momentul in care totul are un sfarsit, cand strangem , impachetam facem ordine in ura noastra si o luam de la capat.

Nu am nici o pasiune

N-am nici o pasiune! Nu duc nimic pana la capat si sunt total dezinteresata de o mare parte a oamenilor, a sentimentelor,a lucrurilor, a intamplarilor ce ma inconjoara. Cel mai grav este poate faptul ca presupun ca nu am fost programata inca din frageda pruncie sa nu am cu ce ma lauda.

Parintii mei, saracii oameni trecuti de prima tinerete si-au pus toate sperantele, dorintele si chiar grijile in odrasla lor. Asu crezut ca voi fi acea raza de soare, acel luceafar al diminetii, acea venus a dragostei, acel edison al electricitatii, insa planurile le-au fost dejucate, iar fetita mamei a ajuns un nimeni ilustru, un chip identic cu cel al milioanelor de chipuri identice ale societatii moderne.

Unii, mai optimisti din fire ar spune ca nu e timpul trecut, ca mai am suficient spatiu cosmic pentru a-mi descoperi latura artistica, sau daca prin artisti zic mult prea mult macar o mica pasiune care sa ma arunce alaturi de acei putini ce nu fac umbra pamantului degeaba.

Pana la 22 de ani am crezut ca mai am timp suficient , ca am toata viata inainte si ca eu sigur voi ajunge cineva important, un om de vaza al societatii. Partea nasoala e ca desi timpul se scurge ala dracului de repede nu a trecut prea mult de la acea varsta si iata-ma acum dupa aproape doi ani, cand simt ca previziunile mele, asemeni celor astrologice pe care le ascultam in graba la radio in maxi taxi in drum spre scoala sau serviciu , au fost complet eronate.

Deci, desi nu am terminat nici pe departe ce am de zis pentru a concluziona, dar imi permit sa introduc un „deci” in fraza, deci pentru a treia oara, nu am realizat nimic maret pana acum si simt eu asa ca nici n-am sa reusesc vreodata.

Rareori ma apuca un gand deloc placut, si anume acela in care am ajuns sa ma gandesc la faptul ca parintii pot avea in cele mai ciudate si barbare moduri dreptate. De cele mai multe ori au acea dreptate sadica de „ti-am zis eu sa inveti, dar daca nu m-ai ascultat uite ce ai ajuns”, dar daca nu ajungi sa recunosti in fata lor acest sentiment ori esti prea prost, ori prea orgolios, ori exista si cazul cel mai disperat in care mai ai speranta ca vei reusi in viata.

Suntem masinute cu telecomanda manate de puterea necontrolata a banilor, iar de cele mai multe ori dam la o parte bunul simt, normele morale ale societatii, sentimente , idealuri pentru ca la sfarsitul lunii sa plecam acasa cu un salariu demn de ras si scarba. Si poate ca asta e pasiunea mea, sa nu vreau sa ajung asa...un sobolan odios intr-o gloata de alti sobolani odiosi.

Si totusi, nu am nici o pasiune! Pe vremea copilariei mele cu nimic deosebita de cea a celorlalti copii visam sa ajung croitoreasa, termenul de designer nefiind cunoscut inca populatiei mediocre care de-abia atunci trecea cu greu de la televizorul cu lampi alb negru Diamant la cel cu oameni colorati. Aveam o pasiune, prima de altfel, faceam haine pentru papusi, iar toata familia se mandrea ca au o copila cu un simt estetic fin si cu un viitor stralucit.

Mi -am dat seama ulterior ca nu am si talentul necesar, pentru simplul fapt ca imi placea sa tai cu foarfeca si sa bag ata in ac nu era suficient pentru a face cariera. Asa ca mi-a trecut si m-am calmat incet incet.

Am crezut apoi ca am talent la muzica. Am avut impresia ca voi ajunge o stea, ca voi avea fani si faima, si asa m-am apucat sa inregistrez melodii oribile la casetofonul din bucatarie ce avea menirea sa imi inveseleasca mama in timpul lungilor si deselor sedinte de gatit, melodii care pentru acea vreme puteau fi numite adevarate capodopere. Dar talent imi trebuia si aici, si cum am avut macar taria de caracter sa incetez cu ideile unei posibile cariere muzicale ce m-ar fi propulsat in penibil, mi-am descoperit un nou atuu: dorinta de a deveni actrita. Eee... la capitolul acesta m-am descurcat ceva mai bine, iar penibilul m-a ocolit de aceasta data. Talent aveam, ba chiar mai mult existau oameni ce ma impingeau de la spate incercand sa ma convinga ca acela era drumul meu in viata. Dar ce inseamna talentul cand iti lipsesc ambitia si determinarea? M-am straduit ceva vreme dar neavand toate ustensilele artei dramatice m-am lasat pagubasa si de aceasta data.

Am incercat sa scriu, insa poate talent as fi avut eu, nu indeajuns incat sa fac o cariera literara dar ca in toate cele explicate mai sus nu am avut curajul de a face cunoscuta miniliteratura scrisa de mainile mele. Am presupus ca daca aleg o meserie a cuvintelor, voi fi pusa pe un piedestal de-asupra celor ce si-au ales alte traiectorii in viata. Nu am fost inaltata pe nimic, ba mai mult am dat peste invivizi malformati intelectual ce m-au anihilat prin prostia lor. Eu se pare ca nu eram inca pregatita sa dau ochi in ochi cu astfel de oameni si am mai adaugat inca o floare carnivora in buchetul vietii.

Cu invatatul in timpul anilor de scoala nu m-am spetit si recunosc raspicat acest fapt minor din viata mea. Intotdeauna am considerat scoala la fel precum consider si munca fie ea pentru stat sau pentru patron o pierdere de vreme necesara celor din jur. Am petrecut sute sau poate chiar mii de ore in scoala ca sa ne trezim functionari in costume mirosind a naftalina mascata de parfumuri scumpe cumparate cu banii imprumutati din banci, obositi si fara chef de viata. Pentru majoritatea acesta este scopul vietii...ca dupa absolvirea studiilor sa obtina un job curat si bine platit, pentru altii in schimb, mult mai putini numeric si fara insemnatate, scopul este cu totul altul fie ca au sau nu au inca o pasiune, fie ca sunt sau nu cu adevarat buni in ceva anume. Simplul fapt ca au constientizat ca esenta vietii nu sta in lucruri materiale, lungi si obositoare este suficient pentru a fi clasati intr-o minoritate perfecta din orice punct de vedere.

Imi aduc aminte cat de increzatoare, cat de plina de entuziasm, cat de dormica de explorari de toate tipurile am fost in momentul stabilirii mele in Bucuresti. Acum insa dupa aproape 5 ani de sedere aici realizez ca tot avantul meu de atunci s-a transformat in nori grei de regrete si dezamagiri. Am ajuns la multe concluzii dureroase si am vazut oameni mult prea nefericiti dar care-si merita soarta cu varf si indesat. Am vazut cum vise si sperante se topesc precum ceara lumanarilor din biserici, si am simtit singuratatea in toate formele ei scarboase si perfide.

Nu am nici o pasiune nu pentru ca nu as vrea sa am, pentru ca refuz cu indarjire sa imi placa ceva anume sau pentru ca las mereu lucrurile neterminate, nu am nici o pasiune deoarece celor din jurul meu nu le pasa ca nu am nici o pasiune, ca nu am cu ce ma mandri, iar eu traind printre ei , risc, daca nu-mi iau din timp toate masurile necesare de inlaturare a neghinei, risc sa nu-mi gasesc niciodata pasiunea si sa sfarsesc la fel ca ei un sclav ce nu cunoaste o alta realitate.

Spre celalalt mal

Imi deschid aripile

Larg .

Si imi dau seama…

Ca nu mai pot zbura

Acolo, pe malul celalalt al lacului,

Unde ma asteapta

O gradina cu flori

Si o fantana.

Le inchid la loc,

In speranta ca deschizandu-le,

Iar

Voi mai avea o sansa.

Aceea

De a ma desprinde de pamant

Sa imi pot lua zborul

Spre celalalt mal.

Dar m-a parasit curajul.

Si totusi…

Le deschid din nou larg ,

In jurul meu.

Ma ridic pe varfuri

Si ma desprind usor…

Zbor…zbor…

Spre gradina mea ,

Spre fantana mea

Cu apa clara.

Simt vantul aripilor

Cum imi mangaie obrajii ,

Cum imi alinta ochii.

Simt racoarea serii .

Ma vad oglindita in apa.

Cat e de frumos, de placut

Ce senzatii se pot trai…simtind.

Si cad…

Ma cufund in intunericul lacului.

Ce ma primeste la el.

Si totusi…

As fi vrut sa nu cad,

Sa pot zbura,

Sa pot ajunge

La gradina mea…

La fantana mea…