Nu am nici o pasiune

N-am nici o pasiune! Nu duc nimic pana la capat si sunt total dezinteresata de o mare parte a oamenilor, a sentimentelor,a lucrurilor, a intamplarilor ce ma inconjoara. Cel mai grav este poate faptul ca presupun ca nu am fost programata inca din frageda pruncie sa nu am cu ce ma lauda.

Parintii mei, saracii oameni trecuti de prima tinerete si-au pus toate sperantele, dorintele si chiar grijile in odrasla lor. Asu crezut ca voi fi acea raza de soare, acel luceafar al diminetii, acea venus a dragostei, acel edison al electricitatii, insa planurile le-au fost dejucate, iar fetita mamei a ajuns un nimeni ilustru, un chip identic cu cel al milioanelor de chipuri identice ale societatii moderne.

Unii, mai optimisti din fire ar spune ca nu e timpul trecut, ca mai am suficient spatiu cosmic pentru a-mi descoperi latura artistica, sau daca prin artisti zic mult prea mult macar o mica pasiune care sa ma arunce alaturi de acei putini ce nu fac umbra pamantului degeaba.

Pana la 22 de ani am crezut ca mai am timp suficient , ca am toata viata inainte si ca eu sigur voi ajunge cineva important, un om de vaza al societatii. Partea nasoala e ca desi timpul se scurge ala dracului de repede nu a trecut prea mult de la acea varsta si iata-ma acum dupa aproape doi ani, cand simt ca previziunile mele, asemeni celor astrologice pe care le ascultam in graba la radio in maxi taxi in drum spre scoala sau serviciu , au fost complet eronate.

Deci, desi nu am terminat nici pe departe ce am de zis pentru a concluziona, dar imi permit sa introduc un „deci” in fraza, deci pentru a treia oara, nu am realizat nimic maret pana acum si simt eu asa ca nici n-am sa reusesc vreodata.

Rareori ma apuca un gand deloc placut, si anume acela in care am ajuns sa ma gandesc la faptul ca parintii pot avea in cele mai ciudate si barbare moduri dreptate. De cele mai multe ori au acea dreptate sadica de „ti-am zis eu sa inveti, dar daca nu m-ai ascultat uite ce ai ajuns”, dar daca nu ajungi sa recunosti in fata lor acest sentiment ori esti prea prost, ori prea orgolios, ori exista si cazul cel mai disperat in care mai ai speranta ca vei reusi in viata.

Suntem masinute cu telecomanda manate de puterea necontrolata a banilor, iar de cele mai multe ori dam la o parte bunul simt, normele morale ale societatii, sentimente , idealuri pentru ca la sfarsitul lunii sa plecam acasa cu un salariu demn de ras si scarba. Si poate ca asta e pasiunea mea, sa nu vreau sa ajung asa...un sobolan odios intr-o gloata de alti sobolani odiosi.

Si totusi, nu am nici o pasiune! Pe vremea copilariei mele cu nimic deosebita de cea a celorlalti copii visam sa ajung croitoreasa, termenul de designer nefiind cunoscut inca populatiei mediocre care de-abia atunci trecea cu greu de la televizorul cu lampi alb negru Diamant la cel cu oameni colorati. Aveam o pasiune, prima de altfel, faceam haine pentru papusi, iar toata familia se mandrea ca au o copila cu un simt estetic fin si cu un viitor stralucit.

Mi -am dat seama ulterior ca nu am si talentul necesar, pentru simplul fapt ca imi placea sa tai cu foarfeca si sa bag ata in ac nu era suficient pentru a face cariera. Asa ca mi-a trecut si m-am calmat incet incet.

Am crezut apoi ca am talent la muzica. Am avut impresia ca voi ajunge o stea, ca voi avea fani si faima, si asa m-am apucat sa inregistrez melodii oribile la casetofonul din bucatarie ce avea menirea sa imi inveseleasca mama in timpul lungilor si deselor sedinte de gatit, melodii care pentru acea vreme puteau fi numite adevarate capodopere. Dar talent imi trebuia si aici, si cum am avut macar taria de caracter sa incetez cu ideile unei posibile cariere muzicale ce m-ar fi propulsat in penibil, mi-am descoperit un nou atuu: dorinta de a deveni actrita. Eee... la capitolul acesta m-am descurcat ceva mai bine, iar penibilul m-a ocolit de aceasta data. Talent aveam, ba chiar mai mult existau oameni ce ma impingeau de la spate incercand sa ma convinga ca acela era drumul meu in viata. Dar ce inseamna talentul cand iti lipsesc ambitia si determinarea? M-am straduit ceva vreme dar neavand toate ustensilele artei dramatice m-am lasat pagubasa si de aceasta data.

Am incercat sa scriu, insa poate talent as fi avut eu, nu indeajuns incat sa fac o cariera literara dar ca in toate cele explicate mai sus nu am avut curajul de a face cunoscuta miniliteratura scrisa de mainile mele. Am presupus ca daca aleg o meserie a cuvintelor, voi fi pusa pe un piedestal de-asupra celor ce si-au ales alte traiectorii in viata. Nu am fost inaltata pe nimic, ba mai mult am dat peste invivizi malformati intelectual ce m-au anihilat prin prostia lor. Eu se pare ca nu eram inca pregatita sa dau ochi in ochi cu astfel de oameni si am mai adaugat inca o floare carnivora in buchetul vietii.

Cu invatatul in timpul anilor de scoala nu m-am spetit si recunosc raspicat acest fapt minor din viata mea. Intotdeauna am considerat scoala la fel precum consider si munca fie ea pentru stat sau pentru patron o pierdere de vreme necesara celor din jur. Am petrecut sute sau poate chiar mii de ore in scoala ca sa ne trezim functionari in costume mirosind a naftalina mascata de parfumuri scumpe cumparate cu banii imprumutati din banci, obositi si fara chef de viata. Pentru majoritatea acesta este scopul vietii...ca dupa absolvirea studiilor sa obtina un job curat si bine platit, pentru altii in schimb, mult mai putini numeric si fara insemnatate, scopul este cu totul altul fie ca au sau nu au inca o pasiune, fie ca sunt sau nu cu adevarat buni in ceva anume. Simplul fapt ca au constientizat ca esenta vietii nu sta in lucruri materiale, lungi si obositoare este suficient pentru a fi clasati intr-o minoritate perfecta din orice punct de vedere.

Imi aduc aminte cat de increzatoare, cat de plina de entuziasm, cat de dormica de explorari de toate tipurile am fost in momentul stabilirii mele in Bucuresti. Acum insa dupa aproape 5 ani de sedere aici realizez ca tot avantul meu de atunci s-a transformat in nori grei de regrete si dezamagiri. Am ajuns la multe concluzii dureroase si am vazut oameni mult prea nefericiti dar care-si merita soarta cu varf si indesat. Am vazut cum vise si sperante se topesc precum ceara lumanarilor din biserici, si am simtit singuratatea in toate formele ei scarboase si perfide.

Nu am nici o pasiune nu pentru ca nu as vrea sa am, pentru ca refuz cu indarjire sa imi placa ceva anume sau pentru ca las mereu lucrurile neterminate, nu am nici o pasiune deoarece celor din jurul meu nu le pasa ca nu am nici o pasiune, ca nu am cu ce ma mandri, iar eu traind printre ei , risc, daca nu-mi iau din timp toate masurile necesare de inlaturare a neghinei, risc sa nu-mi gasesc niciodata pasiunea si sa sfarsesc la fel ca ei un sclav ce nu cunoaste o alta realitate.